Racism Breaks The Game Campaign in Romanian Press

 

“Codarea” anti-tiganismului in Dilema

 

Pe 30 Iunie 2006 Dilema Veche publica o serie de articole incercand sa afle cine sunt tiganii.

 

Tema saptamanii, “Culoarea sau firea”, incerca sa descopere daca in Romania discriminarea impotriva romilor este una rasiala sau una culturala. Sapte autori in zece articole au examinat subiecte mai mult sau mai putin legate de situatia romilor.

 

Din pacate, seria de articole - probabil bine intentionata - reuseste mai degraba sa justifice si sa promoveze anti-tiganismul decat sa-l combata. Un singur articol include parerea unei persoane rome (Magda Matache), si aceasta intr-un interviu. Pastrand proportiile, ar fi imposibil de imaginat New York Times publicand o serie despre “niggers” (peiorativ pentru afro-americani) de autori care sa fie in proportie de 6 la 1 albi. Dilema, un ziar care se adreseaza elitei intelectuale romanesti, o face si publica articole despre romi care folosesc in majoritate peiorativul ”tigan”.

 

Desi tema Dilemei ar fi trebuit sa fie examinarea si combaterea prejudecatilor ce stau la baza rasismului biologic si al celui cultural impotriva romilor, ceea ce a rezultat ar putea fi incadrat mai degraba in promovarea unui rasism ascuns intr-un limbaj tehnic, adesea criptic, inexact si bombastic.

 

Nu este prima data cand Dilema publica articole depre romi cel putin disputabile, a caror atitudine de superioritate si aroganta ar putea fi vazute drept pozitii rasiste.

 

Numarul 106 (saptamana 3-9 februarie) al revistei Dilema publica articolul “Enigma mortii japonezului muscat ham-ham!” semnat de Adrian Cioroianu in care autorul, lider politic si de opinie, insinueza ca romii in cauza put, ca sunt infractori, ca organizatiile romilor mint si ca politia nu a facut nimic altceva decat sa protejeze copiii de proprii parinti. De asemenea, observatorul Romaniei in Parlamentul de la Brussels pare sa prefere un limbaj peiorativ, caci foloseste cu nonsalanta cuvantul “pirande”.

 

Aroganta si justificarea rasismului de catre elitele intelectuale este bine cercetata si documentata (Gilroy, 2001; Williams, 1998; Modood, 1997; van den Berghe, 1995; Wieviorka, 1995; Gellner, 1994; Goldberg, 1993; Balibar si Wallerstein, 1991) si se dovedeste a fi o tendinta a elitelor intelectuale romanesti. In plus - si in mod neasteptat pentru o revista de calibrul Dilemei - la o examinare atenta, majoritatea articolelor pe tema “Culoarea sau firea” dau dovada de dilentantism.

 

Este stiut ca diferentele dintre discriminarea rasiala si cea culturala sunt de cele mai multe ori artificiale, rasismul bazat pe diferente culturale nefiind nimic altceva decat o reformulare a rasismului biologic practicat in timpul Holocaustului. Dar acest concept, sustinut de numeroase cercetari (Baker, 1995 ; Taguieff, 2001; Rorke, 1999; Staub, 1987; Opotow, 1990; Bar-Tal, 1989), este ignorat de colectivul de redactie al Dilemei care a propus ca tema a saptamanii “Culoarea sau firea (cine este tigan)”. Aceata tema, ca insasi formularea “discriminare rasiala sau culturala” folosita de Dilema, implica o dihotomie pe care cei care studiaza fenomenul rasist o considera falsa si constituie o dovada de amatorism.

 

Primul articol din Dilema este “Roma Issues”, semnat de Bogdan Voicu. Acesta incepe articolul recunoscand ca: “Nu sunt expert în Roma Issues, nici nu îmi propun să devin.”

 

Autorul scrie insa ca “cea mai recentă analiză serioasă pe care o cunosc, cea a profesorului Dumitru Sandu, este fundamentată pe date statistice şi utilizează deopotrivă auto- şi heteroidentificarea. Cifra rezultată este între şapte şi opt sute de mii de ţigani.” Nu numai ca numarul este ambiguu pentru o “cercetare serioasa” (o margine de eroare de 14% numai cu greu poate fi acceptata), dar contrazice analizele Guvernului Romaniei, ale UNDP-ului, ale Bancii Mondiale si ale sociologilor romani specializati pe problematica romilor.

 

Desi nu este un specialist, domnul Voicu isi permite sa faca judecati de valoare scriind: “Instituţia bulibaşei este o parte esenţială a chestiunii ţigăneşti. Ea vorbeşte despre o comunitate închisă, cu legi în afara celor ale societăţii, în care unele fapte formal interzise pot deveni permise (furtul, aranjarea căsătoriilor între copii). Această dublă morală este tipică enclavelor subdezvoltate.”

 

O afirmatie de genul celei de mai sus trebuie sa fie sustinuta stiintific. Pe langa faptul ca e falsa, risca sa fie interpretata ca rasista. Folosirea catorva neologisme si cuvinte englezesti nu poate fi indeajuns pentru a inlocui in articol o rigurozitate a analizei. Discursul si “moralitatea dubla” sunt pentru multi caracteristice clasei politice care adesea reprezinta elita intelectuala a tarilor democratice si mult mai putin a “enclavelor subdezvoltate”. Argumentul domnului Voicu este din nou departe de a fi convingator.

 

In mod constient sau nu, autorul ajuta la perpetuarea stigmatului social asociat romilor. Este putin probabil sa fie romani sau romi care si-ar dori sa fie vazuti de formatorii de opinie, cum este cazul domnului Voicu si al Dilemei, parte a unor enclave subdezvoltate.

 

Lipsa de lecturi serioase care analizeaza discriminarea este stridenta in fraza: “În plus, “ţigan” cunoaşte foarte multe conotaţii negative. Aceasta poate duce cu gandul la antecendentul transformării negrilor din SUA în afro-americani. Cine credeţi însă că ar avea o probabilitate mai mare de a fi discriminat: un afro-american sau un negru?”

 

“Negri” (blacks) nu este peiorativ. “Niggers” este peiorativul similar folosit pentru negri in Statele Unite - si cel care a fost inlocuit cu afro-americani. Florin Manole, un activist  rom care se specializeaza in istorie considera ca “chestiunea tiganeasca” este o formulare brevetata in perioada interbelica de catre extremismul de dreapta, care a condus la Holocaustul romilor din Romania. Nici unul dintre articole (exceptie interviul Magdei Matache) nu fac referire la Holocaust.

 

 

In urmatorul articol, “Intelectualii romi şi ieşirea din etnie”, Toma Roman jr. scrie despre o anumita categorie de romi:

 

“Se ‘realizaseră’, erau căsătoriţi cu românce. Nici unul nu mai recunoştea că este ţigan, mă priveau cu oarecare jenă, ştiind că eu ştiu. Mi-am dat seama cam ce se petrecuse în sufletul lor. Îşi considerau propria etnie mai mult o pătură socială ultrasăracă, incultă, posesoare a unui procent ridicat de infracţionalitate, decat o entitate cultural-lingvistică. Ajunseseră intelectuali şi nu voiau să fie consideraţi o parte din pasta formată din pungaşi, vrăjitoare şi manelisti. De-a lungul vremii am mai văzut multe asemenea cazuri. Am întalnit ţigani care, odată ajunşi ingineri, contabili, scriitori sau jurnalişti, au ieşit din etnie. Onorabilitatea pe care o dau studiile şi o meserie bună, i-au făcut să nu se mai identifice cu imaginea pe care o au ţiganii în ochii majoritarilor. Am avut chiar o fostă iubită căreia îi cunoşteam părinţii (maică-sa avea fustă creaţă) care, după ce şi-a deschis o firmă de construcţii (este inginer), a început să clameze o pretinsă origine grecească, pentru a-şi justifica tenul închis.”

 

Aerul de superioritate si aroganta domnului Roman par sa fi trecut neobservate editorului de la Dilema.

 

Domnul Roman stie ce se petrece nu numai in sufletul fostei iubite, dar si in cel al fostilor sai colegi si in general al intelectualilor romi. Autorul nu ne explica cum reuseste sa identifice inginerii, contabilii, scriitorii si jurnalistii care, desi “tigani”, au renuntat la a se recunoaste ca atare. O justificare ar putea fi o trasatura genetica distinctiva a celor care nu fac parte din “enclave subdezvoltate” si care, cine stie, ar putea sta la baza unui nou discurs despre rasele superioare.

 

Autorul nu se opreste la analiza sufletului celor care, desi romi, refuza sa se identifice ca romi si merge mai departe scriind: ”Ţiganii profesionişti pot fi întalniţi în mediul organizaţiilor non-guvernamentale şi formează un fel de sectă. Se întalnesc între ei, sparg fonduri europene şi guvernamentale pe la simpozioane, training-uri, conferinţe, mese rotunde şi mai ştiu eu ce canapele pătrate. Toţi sunt mari teoreticieni, unii suferă de un fel de protocronism ţigănesc, vorbesc într-un jargon non-guvernamental româno-englezo-romani. Unii dintre ei, precum sociologul Nicolae Gheorghe sau Vasile Ionescu, fostul reprezentant al romilor în Ministerul Culturii, au făcut o frumoasă carieră internaţională şi itinerează prin diverse capitale europene. Învăţăceii lor rămaşi în ţară "implementează programe" la nesfarşit, fără prea mari rezultate. Marele defect al speciei pomenite mai sus este că nu prea are legătură cu comunităţile ţigăneşti formate din oameni obişnuiţi. Ei nu au comunicare directă şi continuă cu romii săraci, care locuiesc în mase compacte în unele zone ale ţării.”

 

Zeflemeaua si aroganta inlocuiesc si de data aceasta lipsa de documentare sau  argumentele solide. Folosirea cuvintelor “secta” si “specie” trimite cu gandul la rasismul diferentialist (Baker, 1995 ; Taguieff, 2001) sau la rasismul codat(Balibar si Wallerstein, 1991). In mod ironic autorul vorbeste despre un jargon non-guvernamental româno-englezo-romani in timp ce ziarul in care publica este chiar el plin de cuvinte frantuzesti si englezesti.

 

Continuandu-si misiunea mesianica domnul Roman ne invata despre ceea ce noi, romii,  avem sau nu nevoie: “Comunitatea romă nu are neapărată nevoie de mari teoreticieni şi ganditori care să stea izolaţi prin Bucureşti. Ea are nevoie, în primul rand, de învăţători, profesori, preoţi, agronomi sau medici care să se întoarcă în comunitatea din care au plecat, să împărtăşească romilor obişnuiţi cunoştinţele pe care le-au dobandit în timpul studiilor.”

 

In mod firesc, articolul se incheie cu o monstra de atitudine paterna: “Este bineînţeles nevoie şi de publicaţii ale romilor sau făcute pentru romi, dar şi mai mare nevoie este de oameni care să-i înveţe pe romii analfabeţi să le citească.”

 

Avem in mod sigur nevoie de articole ale intelectualilor romani care sa discute problematica romilor, dar mai mare nevoie este de editori si oameni capabili sa le spuna numerosilor jurnalisti si formatori de opinie care scriu la fel ca domnul Roman sa incerce sa isi educe tendintele rasiste si sa se consulte cu cei despre care scriu cu nonsalanta si adesea cu ineptie.

 

Aici ar trebui mentionat ca Romania are o institutie care penalizeaza discursuri de acest fel, in speta Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD). Domnul Roman a lucrat in 2004 pentru CNCD perioada in care institutia a fost criticata dur de “specia” de activisti romi pentru lipsa de implicare in cazurile de discriminare a romilor. Aceasi critica a venit si din partea Comisiei Europene.

 

Urmatorul articol, “Delimitări: ţigănie fără ţigani”, este semnat de Marina Dumitrescu si incearca o analiza lingvistica.

 

Autoarea scrie: ”Specializat în descrierea lexicologică, etimologică şi frazeologică, Robert-ul nu găseşte pentru tsigane mai mult decît sensul de bază: ensemble de populations originaires d' Inde apparues en Europe au XIV e siècle (cu sinonimele: bohémien, gitan) şi sintagma: musique tsigane, cu o serie de precizări istorico-etimologice. De altfel, şi prestigiosul lexicon al limbii engleze, The Oxford Dictionary, nu include la gipsy decat sensul de bază: member of wandering race... apoi: gipsy bonnet (pălărie cu boruri mari), gipsy table (masă cu trei picioare încrucişate), plus unele derivate cu sufixe.”

 

Din pacate articolul demostreaza o lipsa de cunoastere a subiectului. Echivalentul pentru “tigan” in franceza nu e “tsigane”, ci mai degraba “gens du voyage” (Consiliul Europei), care are o conotatie profund peiorativa. Desi termenul englezesc gypsy poate fi vazut ca cel potrivit, “pikes” si “travellers” sunt alte doua sinonime, care au atasat un puternic stigmat social si care ar fi trebuit analizate, asa cum ar trebui  mentionat faptul ca si in limba engleza exista fraza “to be gypped” (a fi furat), care vine de la “gypsy” si este folosita numai intr-un sens negativ/peiorativ.

 

Concluzia autoarei ca “în limba română (ca şi, probabil, în alte limbi ale spaţiului balcanic - lucru care ar merita studiat aparte), familia lexicală şi încrengătura conotaţiilor lui “ţigan” sunt considerabil mai ample” este falsa. Acest lucru a fost demonstrat de lingvisti specializati in romani cum ar fi Matras, Hancock, Courthiade, Acton.

In continuare, Dorin C. Domuta  semneaza articolul “Despre integrarea ţiganilor”.

 

In mod exceptional, articolul include un paragraf care nu numai ca este stereotipic dar ar putea constitui un argument pentru revitalizarea rasismului biologic de catre unii dintre intelectualii romani.

.

“Ţigani sunt cei care trăiesc în sărăcie extremă langă gropile de gunoi ale marilor oraşe, tot ţigani sunt şi cei care locuiesc în palatele cu turnuleţe construite în ultimii 10-15 ani. Între aceste grupuri sunt diferenţe de cultură şi stil de viaţă foarte mari şi cu greu poţi întrezări nişte caracteristici care să îi apropie, dincolo de culoarea pielii.”

 

Ca si domnul Roman, se pare ca domnul Domuta are o aptitudine in plus fata de noi, romii, care nu suntem capabili sa stim dupa culoare cine este si cine nu este ”tigan”.

 

In articolul “Ţigani sau romi?”, Malina Voicu prezinta - spre deosebire de autorii deja citati - ceva argumente stiintifice.

 

“Este cert că majoritatea au devenit mai toleranti faţă de romi în ultimii 15 ani, cel puţin aşa indică studiile de sociologie. Dacă în 1993, 70% dintre români nu doreau să aibă vecini ţigani, în 2005 doar 47% afirmau acelaşi lucru. Este un semn că lucrurile merg spre bine, că societatea românească se însănătoşeşte, devine mai tolerantă şi mai deschisă la diferenţe. Este un exerciţiu colectiv, pe care l-am făcut cu toţii, indiferent că suntem ţigani, romi sau români. Este greu de spus în ce măsură această schimbare se datorează adoptării unei noi etichete pentru minoritatea etnică. "De vină" sunt mai degrabă transformările generale produse în societatea românească în ultimii ani, însă important este că suntem pe drumul cel bun.”

 

Dar imbunatatirea tolerantei in randul populatiei majoritare este la fel de incerta ca recunoasterea romilor dupa culoarea pielii. Incidentele antitiganesti din ultimii ani de pe stadioanele de fotbal, impreuna cu polurile de opinie (OSCE 2005), par sa indice ceea ce afirma Banca Mondiala, UNDP-ul si Comisia Europeana – anume, o crestere a intolerantei in sanul populatiei majoritare. Faptul ca doamna Voicu considera cert ceva care e cel putin disputabil se incadreaza in linia articolelor precedente cu focus pe romi din Dilema.

 

Prin comparatie, doar articolele “O etapă esenţială: educaţia interculturală” (un interviu de Stela Giurgeanu cu Magda Matache si de fapt singurul articol in care romii au ceva de spus) si “Mica-marea ‘ţiganiadă’” (in care Oana Chelaru-Murarus face o analiza a terminologiei rom/tigan) sunt surprinzatoare intr-un sens pozitiv.

 

In schimb, informatiile europene citate in doua articole editoriale - “Situaţia romilor în Europa” si “Protecţia europeană” - sunt vechi (2004) si in mare parte irelevante. Comisia Europeana a publicat doua rapoarte de tara noi de la data celui citat, iar raportul “Situaţia romilor în Europa” (la scrierea caruia am participat) este deja invechit. Pentru datele necesare, Dilema ar fi putut sa foloseasca o serie de rapoarte din 2005 si 2006 atat ale Comisie Europene cat si ale altor institutii interguvernametale, care descriu pe larg si cu mai multa acuratete situatia romilor in Europa.

 

Este interesant ca unul din articolele din acest numar al revistei Dilema se incheie cu: “Rămane discriminarea. Pentru a o diminua, ar trebui mai degrabă lucrat la modul de a gandi al populaţiei majoritare. Esenţială este redefinirea modurilor de abordare, altfel decat prin prisma stereotipurilor noastre curente. Aceasta ar trebui să fie un exerciţiu pentru fiecare dintre noi.”

 

Intr-adevar. Primele exercitii ar trebui incepute la redactia Dilemei, si probabil ca ar fi recomandat ca unul sau cativa dintre noi, romii din “specia” usor de recunoscut dupa culoarea pielii, provenind din “enclave subdezvoltate” si atat de usor de psihanalizat, sa dea o mana de ajutor.

---